Ai văzut vreodată un contract care pare scris de Voldemort cu ochelari de avocat? Eu da. Ba chiar mai multe.
Când zic clauze abuzive nu mă refer la cele greu de înțeles din cauza limbajului prea tehnic sau prea juridic. Asta e oarecum o normalitate, de aceea când vrei să semnezi ceva important, cel mai sigur e să consulți un avocat specializat.
Problema apare atunci când limbajul complicat ascunde condiții abuzive: obligații dezechilibrate, responsabilități disproporționate sau drepturi cedate pe viață.
Din păcate, majoritatea antreprenorilor și freelancerilor, mai ales cei aflați la început de drum, semnează în orb niște „contracte standard”, convinși că „așa se face” sau că „nu au de ales”.
Doar că un contract nu ar trebui să fie o sentință, ci un acord corect între doi parteneri, echitabil pentru ambele părți. Dacă nu există echilibru, nu mai e contract, e capcană.
12 clauze abuzive care te fac sclav în loc de partener
Poate părea dramatic titlul, dar realitatea e chiar și mai absurdă. Am adunat cele mai întâlnite exemple de clauze abuzive din contractele „standard” pe care le primesc frecvent de la alți freelanceri și antreprenori.
Până la final o să te prinzi de ce lucrez mereu pe contracte personalizate pentru fiecare serviciu în parte în locul celor „standard”, chiar dacă presupune mai multă muncă.
Unele contracte sunt scrise cu atâta „creativitate juridică” încât te întrebi dacă nu cumva autorul lor voia, de fapt, să scrie un roman horror.
Hai să le luăm pe rând:
1. Prestarea „în totalitate”
Clauza asta sună pompos, dar e atât de vagă încât poate însemna orice.
În teorie, ar trebui să acopere doar ceea ce e trecut în obiectul contractului. În practică, „în totalitate” se poate traduce prin „faci tot ce ni se pare nouă necesar, chiar dacă n-am discutat asta niciodată”.
Și uite-așa, din prestator de servicii devii un fel de all-inclusive servant: tu crezi că semnezi pentru a crea un logo și te trezești că trebuie să le faci și cafeaua.
Pare absurd? Ai grijă la ce clauze abuzive semnezi, pentru că nu știi niciodată ce fel de om e de cealaltă parte a semnăturii.
2. Raportările periodice
La prima vedere, nu sună rău: să mai dai un semn de viață din când în când.
Dar când contractul cere „raportări periodice” fără să explice ce, cât de des și în ce format, totul devine doar o pierdere de timp, iar în loc să te concentrezi pe rezultat, ajungi să livrezi hârtii inutile.
E ca și cum ai angaja un pictor și i-ai cere un raport săptămânal despre câte pensule a udat în apă.
Un contract care îți cere rapoarte inutile nu are nicio legătură cu încrederea, ci doar cu controlul excesiv asupra ta.
3. Respectarea „regulilor interne”
Da, da, am întâlnit și o astfel de clauză… Una care te tratează ca pe un angajat, doar că fără salariu. Ți se cere să respecți regulile interne ale companiei, deși tu ești partener extern și prestezi și totul 100% remote.
În realitate, tot ce poți respecta sunt instrucțiunile clare legate de proiect și, desigur, legea. Restul e abuz.
Să ceri unui freelancer să respecte dress code-ul firmei e absurd… sau mai știu eu ce alte reguli interne mai poate avea o firmă.
Spoiler: nu o să mă îmbrac în costum ca să trimit un PDF pe email.
Un parteneriat real nu se măsoară în câte reguli interne respecți, ci în rezultatele pe care le livrezi.
4. Livrarea prin PVR sau prin plata facturii?
O dublă contradicție în aceeași clauză. Da, se poate.
O clauză prin care se spune că lucrările „complexe” se predau prin proces-verbal, dar restul proiectelor se consideră livrate prin simpla plată a facturii.
Problema e dublă:
Pe de o parte, nicăieri nu se definește ce înseamnă „complex”. Pentru unii, un logo poate fi complex, pentru alții nici un website întreg nu intră în categoria asta. E un cuvânt lăsat în aer, care poate fi folosit oricând împotriva ta.
Pe de altă parte, plata se face de obicei la o dată ulterioară, care poate fi la 5, 15, 30 sau chiar la 60 de zile după livrare (mai ales dacă lucrezi cu statul). Cum poate fi considerată predarea finalizată printr-un act care se întâmplă mult mai târziu? Practic, e o contradicție scrisă negru pe alb.
Cu alte cuvinte, predarea devine un act de magie: apare retroactiv, dar doar dacă banii ajung în cont.
5. Răspunderea extinsă la nesfârșit
Ți-ar plăcea să răspunzi nu doar pentru ce livrezi tu, ci și pentru efectele pe care munca ta le-ar putea avea asupra beneficiarului și chiar asupra clienților lui? Păi de ce nu?
Pe hârtie, o astfel de clauză poate părea „asigurare de calitate”. Dar în realitate, e o capcană: tu îți asumi riscuri pe care nu le poți controla. Nu ai nicio putere asupra modului în care clientul folosește livrabilele sau asupra felului în care clienții lui reacționează la ele.
E ca și cum ai fi mecanicul care schimbă roțile la o mașină și ai fi tras la răspundere pentru accidentul făcut de șofer pentru că… butona telefonul la volan.
Un contract corect și fără clauze abuzive delimitează clar responsabilitățile. Dacă nu există limite, răspunderea devine o povară imposibilă.
6. Datele introduse direct în „sistemele interne”
Ai primit vreodată un contract prin care ți se cere să introduci direct date în sistemele interne ale clientului? Sună banal la prima vedere, dar e doar una din multele clauze abuzive care se pot strecura într-un „contract standard”. Practic e o capcană cu mai multe straturi.
Pe de o parte, asta înseamnă să-ți asumi responsabilități care nu țin de munca ta: securitate IT, GDPR, integritatea platformei. Ori, dacă sistemul clientului e prost făcut sau are breșe, tu poți fi tras la răspundere doar pentru că ai încărcat un fișier acolo.
Pe de altă parte, intrarea în sistemele altuia înseamnă să joci cu reguli pe care nu le controlezi. Dacă mâine cineva pierde accesul sau se corupe baza de date, ghici cine devine țap ispășitor?
E ca și cum ți-ar cere să parchezi o mașină fără frâne pe un deal și apoi să răspunzi tu că a luat-o la vale.
7. Drepturile de autor confiscate pe viață
Dacă nu vrei să te transformi din prestator în sclav creativ, fii atent(ă) la felul în care sunt prezentate modurile în care drepturile de autor sunt transferate către client.
Pentru că, uneori, un singur cuvânt poate face o diferență enormă între corectitudine și un horcrux care îți mănâncă drepturile de autor până la a generația a treia.
De exemplu, orice produs al muncii realizat „la momentul realizării serviciilor menționate în prezentul contract” devine automat proprietatea exclusivă a beneficiarului.
Ai prins șmecheria? Nu e „pentru prezentul contract”, ci „la momentul realizării serviciilor menționate ÎN prezentul contract”.
Cum s-ar traduce asta? Dacă tu lucrezi și pentru alți clienți în paralel, formularea asta… ambiguă să-i zicem… ar putea fi interpretată că tot ce faci în perioada respectivă (fie și în afara contractului cu o astfel de clauză abuzivă!) intră în sacul lor.
Și bonus: astfel de clauze abuzive pot zice că cesionezi și toate drepturile patrimoniale de autor, inclusiv pentru lucrări viitoare, și că nu ai voie nici măcar să păstrezi o copie a muncii tale fără acord scris.
Un contract corect precizează clar că drepturile se transferă doar pentru livrabilele realizate în baza acelui contract și numai după ce sunt plătite integral. Restul e abuz mascat sub jargon juridic.
8. Patente, cod sursă și alte extravaganțe
Dacă ești IT-ist, probabil că ai mai văzut contracte în care ți se cere să predai suport pentru obținerea de brevete, cod sursă, cod obiect sau documentație conexă…
Sună impresionant, dar ce caută aceste cerințe în contracte de servicii creative sau de consultanță… care n-au treabă cu IT-ul decât că lucrezi pe un laptop conectat la internet?
Problema e simplă: dacă livrezi texte, designuri, strategii sau campanii, nu ai ce „cod sursă” să predai. La fel și cu patentele… nu ești inventator înregistrat la OSIM, ci prestator care a livrat o soluție concretă.
Astfel de clauze abuzive sunt scrise ca să pară sofisticate, dar în realitate nu fac decât să creeze confuzie și să-ți lege mâinile inutil. Ba chiar denotă că cel care a redactat acel draft și l-a trimis „partenerului” de lucru este superficial în cel mai bun caz, sau complet necunoscător în cel mai rău caz.
E ca și cum ai comanda o prăjitură și ai cere cofetarului să predea și formula chimică exactă a reacțiilor din cuptor. Nu e nevoie, și nici nu are sens.
Un contract corect cere doar livrabilele concrete pentru care plătești, nu enciclopedii de „ce-ar putea fi”.
9. NDA Dracula edition, sau când confidențialitatea e dusă la extrem
Confidențialitatea e necesară în orice colaborare serioasă. Dar unele contracte duc ideea la nivel de absurd: nu ai voie să spui nimănui nimic, nici măcar contabilului, mai ales dacă ai contabilitatea externalizată. Să spui ceva soțului/soției? Out of discussion. Și în niciun caz să incluzi proiectul în portofoliu, da?
O clauză de confidențialitate ar trebui să protejeze informațiile sensibile ale clientului, nu să te transforme într-un agent sub acoperire. Dacă nu poți arăta nici măcar fragmente din munca ta, cum îți mai construiești credibilitatea profesională?
Astfel de clauze abuzive par scrise cu frica în sân, nu cu bun-simț juridic. În loc să se limiteze la ce e logic (date confidențiale, strategii interne, informații comerciale), îți pun lacăt pe tot.
O vânătoare de vampiri, practic, fără drept de a ieși vreodată la lumină.
Un contract corect definește clar ce înseamnă „confidențial” și lasă loc pentru ceea ce ține de portofoliu și experiență profesională. Restul e paranoia cu ștampilă.
10. Facturi cu șopârle ascunse
Pe hârtie, termenul de plată pare simplu. Să luăm ca exemplu „maxim 30 de zile de la emiterea facturii”. Și ar fi totul ok dacă facturarea ar fi doar așa: un termen stabilit de comun acord, respectând legislația în vigoare.
Simplu, nu-i așa?
Nu și când articolele care reglementează partea financiară sunt scrise ca o mică operă de ficțiune contabilă.
De exemplu:
- Plata „orelor suplimentare, bonusurilor și altora asemenea” e la discreția exclusivă a beneficiarului. Adică… dacă are chef. Dar stai… ce caută într-un contract B2B o clauză preluată dintr-un contract de muncă?
- Termenul de plată se stabilește „de comun acord” și e „negociat în mod expres”, dar tu primești contractul gata completat de cealaltă parte. Unde mai e negocierea?
- Pentru ca o factură să fie „valabilă”, nu este suficient să respecte legislația. Nu, ea trebuie să conțină o listă întreagă de detalii administrative, precum: numele campaniei, brandului, clientului reprezentat… care nu e cel cu care semnezi contractul, ci cel cu care clientul tău a semnat în calitate de prestator. Adică tu ești o a treia roată, iar dacă lipsește ceva, beneficiarul o poate returna și practic îți amână plata.
Pe scurt, o clauză abuzivă ambalată în cuvinte pompoase, care nu are alt scop decât să împingă termenul de plată cât mai mult.
E ca și cum ai comanda o pizza și ți s-ar spune că nu se consideră comandă validă decât dacă specifici și cine vine la masă, ce băuturi are fiecare și cum îl cheamă pe vecinul de la 3.
Un contract corect definește un termen de plată clar, aplicabil tuturor serviciilor, și condiționează validitatea facturii doar de criteriile fiscale obligatorii prin lege. Restul e birocrație inventată ca să tragă de timp.
11. Rezilierea asimetrică
Una dintre cele mai „frumoase” clauze abuzive este cea despre reziliere. În cel mai recent caz întâlnit de mine, beneficiarul își rezerva dreptul să înceteze contractul oricând în primele 3 luni, iar ulteriori cu un termen de 15 zile de preaviz. Prestatorul, în schimb, dacă îndrăznea să renunțe chiar și imediat după semnare, trebuia să aștepte 60 de zile înainte până la reziliere, în care era obligat să respecte tot contractul. Practic, dacă semnezi, 60 de zile ești în „arest”.
Problema reală e că o astfel de clauză te lasă complet descoperit: dacă beneficiarul decide să închidă colaborarea brusc, tu nu ai nicio plasă de siguranță. Dar dacă tu vrei să reziliezi, devii captiv timp de două luni, chiar și în condiții imposibile. Că dacă ai acceptat clauza asta, probabil ai acceptat și alte clauze abuzive, nu?
Un contract corect prevede termene de reziliere egale și rezonabile pentru ambele părți. Dacă nu există simetrie, nu e parteneriat, ci sclavie cu ștampilă.
12. Litigii și instanțe favorabile doar unei părți
Clauza clasică de final din multe contracte sună cam așa: „Orice litigiu va fi soluționat exclusiv de instanțele de la sediul beneficiarului”. Traducere: dacă apare vreo problemă, tu, ca prestator, trebuie să te urci în tren, să mergi pe terenul beneficiarului și să joci după regulile sale.
Problema e evidentă: e o clauză dezechilibrată, menită să descurajeze prestatorul să conteste ceva. Cine are timp și bani să se judece la sute de kilometri distanță, pe teren străin? Exact.
Un contract corect pentru ambele părți prevede ca instanța să fie de la sediul pârâtului (adică al celui chemat în judecată), pentru a încuraja înțelegerea amiabilă și pentru a descuraja abuzul. Și, pentru a fi totul și mai clar, cel mai bine ar fi să se introducă medierea/arbitrajul într-un loc neutru.
Orice altceva înseamnă avantaj unilateral și o clauză abuzivă mascată sub „procedură standard”, având ca singur scop descurajarea prestatorului de a-și face dreptate.
Concluzie
Nu te grăbi să semnezi contracte, oricât de tentantă ar fi suma. Când dai peste clauze abuzive, acestea merită scoase la suprafață și arătate cu degetul, pentru că nu sunt doar niște detalii enervante.
Probabil că o să întâlnești și presiunea din partea celuilalt, motive precum „să nu ne pierdem în clauze”. Rezistă și citește contractul. Dacă ceva ți se pare a fi un red flag, consultă un specialist. Dacă celălalt se grăbește, nu e problema ta. Dar poate deveni dacă semnezi fără să analizezi.
Unele contracte sunt capcane juridice care te pot transforma din partener într-un simplu executant, mereu la cheremul celuilalt. Uneori, poate chiar mai rău.
De asta e important să citești atent fiecare contract și să ai curajul să ceri modificări. Un document corect nu e cel care te pune în genunchi, ci cel care creează un teren de joc echilibrat.
🌀 Dacă articolul ăsta ți-a fost util, să știi că în comunitatea AlgoRITM vei găsi multe alte resurse practice ca acesta, dar și experiențe reale împărtășite de antreprenori și freelanceri care s-au lovit de aceleași provocări.
Află mai multe despre ce înseamnă comunitatea AlgoRITM – Business MMO.
Apoi intră și tu în joc aici: comunitatea de WhatsApp.